Nimeni nu îndrăznea să se apropie. Plicul rămăsese pe masa din fața altarului. Lângă verighete. Lângă buchetul meu. Tatăl lui Andrei îl privea de parcă ar fi văzut
Nimeni nu mai vorbea. Cele peste două sute de invitați priveau când spre mine… …când spre părinții lui Andrei. Tatăl lui ținea pumnii strânși. Mama lui plângea în
Sala era plină. Peste două sute de invitați își ocupaseră locurile. Florile albe acopereau fiecare colț al încăperii. Cvartetul de coarde cânta încet. Iar Andrei mă privea cu
Ana nu putea scoate niciun cuvânt. Își privea când fiica… …când pe Victor. — Toată viața mi s-a spus că ai murit înainte să mă nasc. Victor a
Fetița s-a ridicat imediat. — Mamă… Femeia abia își putea stăpâni lacrimile. Privea când spre bătrân… …când spre fotografia din mâna lui. — Nu… nu este posibil… Bătrânul
În fiecare zi, la ora patru fără zece, îl vedeam. Stătea pe aceeași bancă din parc. Purta un palton gri, o pălărie veche și ținea mereu lângă el
În dimineața următoare, nu am mai putut sta liniștit. Cuvintele directorului îmi răsunau în minte. „Nu trebuie să afle nimeni ce s-a întâmplat în compania asta acum douăzeci
Toată ziua nu m-am putut gândi la altceva. De ce ascunsese fotografia? Și de ce mă rugase să nu spun nimănui? A doua zi dimineață am ajuns din
Lucrez în aceeași companie de aproape unsprezece ani. Am văzut directori venind și plecând. Colegi care au devenit prieteni. Și oameni despre care nimeni nu și-a mai amintit
Matei m-a văzut înainte să apuc să plec. Pentru o clipă, pe chipul lui s-a citit surprinderea. Apoi a oftat ușor. — Ai venit după mine… Am dat