În fiecare zi, la ora patru fără zece, îl vedeam.
Stătea pe aceeași bancă din parc.
Purta un palton gri, o pălărie veche și ținea mereu lângă el un baston din lemn.
Nu vorbea aproape niciodată cu nimeni.
Doar privea copiii care se jucau.
La început am crezut că își omoară timpul.
Dar apoi am observat ceva.
În fiecare după-amiază, exact după terminarea orelor, o fetiță de vreo opt ani venea direct la el.
Nu se uita în jur.
Nu ezita.
Mergea de parcă îl cunoștea de o viață.
Se așeza lângă el.
Și începeau să vorbească.
Uneori râdeau.
Alteori stăteau pur și simplu în liniște.
După douăzeci de minute, fata pleca acasă.
Iar bătrânul rămânea pe bancă încă puțin, privind în urma ei.
Se întâmpla în fiecare zi.
Aceeași oră.
Aceeași bancă.
Aceeași rutină.
Toată lumea din cartier începuse să-i observe.
Unii spuneau că este bunicul ei.
Alții jurau că nu semănau deloc.
O vecină chiar a spus într-o dimineață:
— Mama fetiței este văduvă. Nu cred că omul acela face parte din familie.
Vorbele au început să circule.
Într-o zi, două mame s-au apropiat de fetiță.
— Cine este domnul acela?
Fata a zâmbit.
— Este prietenul meu.
— Cum îl cheamă?
— Nu știu.
Femeile s-au privit nedumerite.
— Nu-i știi nici măcar numele?
Fetița a ridicat din umeri.
— Nu l-am întrebat niciodată.
Răspunsul a făcut ca zvonurile să se înmulțească.
Unii spuneau că situația nu este normală.
Alții susțineau că mama fetei ar trebui să afle.
În după-amiaza următoare, am observat pentru prima dată o femeie care stătea ascunsă după un copac.
Era mama fetiței.
Își urmărea fiica fără ca aceasta să o vadă.
Fata a venit, ca de obicei.
S-a așezat lângă bătrân.
Au început să vorbească.
La un moment dat, bătrânul a scos din buzunar o fotografie veche.
Fetița a privit-o câteva secunde.
Apoi l-a îmbrățișat.
În clipa aceea, mama a ieșit dintre copaci și s-a apropiat în grabă.
Avea lacrimi în ochi.
Se uita când la fotografie…
…când la chipul bătrânului.
Iar când acesta a ridicat privirea spre ea, a șoptit doar atât:
— Nu se poate… Dumneavoastră încă trăiți?
