Matei m-a văzut înainte să apuc să plec.
Pentru o clipă, pe chipul lui s-a citit surprinderea.
Apoi a oftat ușor.
— Ai venit după mine…
Am dat din cap.
— Merit să știu adevărul.
S-a uitat spre bătrânul din scaunul cu rotile.
— Da… ai dreptate.
S-a apropiat de el și i-a pus mâna pe umăr.
— El este domnul Andrei.
Bătrânul mi-a zâmbit cald.
— Soțul tău este încăpățânat. De șapte ani vine aici în fiecare joi, chiar și atunci când îi spun să stea acasă cu familia.
L-am privit pe Matei.
— De ce?
A rămas câteva clipe în tăcere.
— Pentru că îi datorez tot ce am.
Nu înțelegeam.
Matei s-a așezat lângă noi.
— Când aveam douăzeci și doi de ani, tocmai îmi pierdusem locul de muncă. Eram singur, fără bani și convins că viața mea nu mai merge nicăieri.
A zâmbit amar.
— Într-o zi stăteam pe o bancă în parc. Nu aveam nici măcar bani să-mi cumpăr ceva de mâncare.
Domnul Andrei s-a apropiat atunci de mine.
Nu m-a întrebat de ce sunt acolo.
Nu m-a judecat.
M-a invitat la masă.
În săptămânile care au urmat, m-a ajutat să-mi găsesc un serviciu și m-a încurajat să nu renunț.
— Dacă nu era el, probabil că nu aș fi ajuns niciodată omul care sunt astăzi.
L-am privit pe bătrân.
Avea ochii umezi.
— Eu doar am făcut ceea ce orice om ar trebui să facă pentru alt om, a spus încet.
Matei a continuat.
— Acum șapte ani, fiica domnului Andrei s-a mutat în străinătate. Vine când poate, dar nu foarte des.
Într-o zi m-a sunat și mi-a spus că tatăl ei fusese mutat aici.
Am simțit că a venit rândul meu să nu-l las singur.
— Și de aceea veneai în fiecare joi?
— Da.
Jucam șah.
Vorbeam.
Îi citeam ziarul când nu mai vedea bine.
Îl plimbam prin grădină.
Exact cum a făcut și el pentru mine, atunci când aveam cea mai mare nevoie.
Lacrimile mi-au umplut ochii.
Toate bănuielile mele.
Toate fricile.
Toate scenariile pe care mi le imaginasem…
Se prăbușiseră într-o clipă.
M-am apropiat de Matei și l-am îmbrățișat.
— Îmi pare rău că m-am îndoit de tine.
El a zâmbit.
— Nu te învinovățesc. Ar fi trebuit să-ți spun mai devreme.
— Atunci de ce nu ai făcut-o?
S-a uitat spre domnul Andrei.
— Pentru că nu voiam ca binele să devină un motiv de laudă. Unele lucruri sunt mai frumoase atunci când rămân între oameni și Dumnezeu.
În drum spre casă am mers în liniște.
Dar era o liniște diferită.
În ziua aceea am învățat că nu toate secretele ascund trădări.
Uneori, ele ascund promisiuni.
Iar adevărata bogăție a unui om nu se măsoară în ceea ce primește, ci în felul în care își amintește să întoarcă binele pe care l-a primit cândva.
