Lucrez în aceeași companie de aproape unsprezece ani.
Am văzut directori venind și plecând.
Colegi care au devenit prieteni.
Și oameni despre care nimeni nu și-a mai amintit după ce și-au dat demisia.
Dar nimeni nu a stârnit atâta curiozitate ca noua femeie de serviciu.
O chema Maria.
Avea în jur de șaizeci de ani.
Vorbea puțin.
Zâmbea mereu.
Și părea că știe clădirea mai bine decât noi toți.
În prima ei săptămână am observat ceva ciudat.
În timp ce ștergea praful din sala de ședințe, s-a uitat spre un perete gol și a spus încet:
— Aici era fotografia fondatorului…
Am ridicat privirea.
— De unde știți?
A zâmbit.
— Mi-am imaginat.
Dar nu părea că își imaginase.
Câteva zile mai târziu, colega mea Irina căuta disperată cheia arhivei.
Maria s-a apropiat liniștită.
— Uitați-vă în sertarul din dreapta al biroului vechi. Acolo obișnuia să fie cheia de rezervă.
Irina a râs.
— Biroul acesta nici măcar nu mai există.
Totuși, s-a dus să verifice.
Cheia era exact acolo.
Am început să fim atenți.
Maria știa unde fusese vechea cantină.
Știa că în urmă cu mulți ani liftul se deschidea într-un alt hol.
Știa numele unor oameni care ieșiseră la pensie înainte ca eu să mă angajez.
Într-o pauză de cafea, unul dintre colegi a glumit:
— Sunteți sigură că nu ați lucrat aici?
Maria și-a coborât privirea.
— A fost demult.
Apoi a schimbat imediat subiectul.
Din ziua aceea, întrebările au început să se înmulțească.
Unii spuneau că fusese secretară.
Alții erau convinși că fusese contabilă.
Cineva chiar a susținut că este rudă cu fostul proprietar.
Dar nimeni nu știa adevărul.
Într-o dimineață, am ajuns mai devreme decât de obicei.
Coridorul era gol.
Am auzit un zgomot venind din sala de consiliu.
Ușa era întredeschisă.
Maria stătea singură înăuntru.
Ținea în mână o fotografie veche pe care o scosese din spatele unui dulap.
A trecut încet cu degetele peste chipurile din imagine.
Apoi a șoptit, cu ochii plini de lacrimi:
— Nu credeam că o să mă întorc aici vreodată…
În acel moment, a observat că eram în ușă.
Fața i s-a schimbat imediat.
A ascuns fotografia la piept și mi-a spus doar atât:
— Vă rog… să nu spuneți nimănui că m-ați văzut aici.
