Partea 2 Mama a recunoscut fotografia pe care bătrânul i-o arătase fiicei… iar ceea ce i-a spus câteva minute mai târziu i-a schimbat întreaga viață

Fetița s-a ridicat imediat.

— Mamă…

Femeia abia își putea stăpâni lacrimile.

Privea când spre bătrân…

…când spre fotografia din mâna lui.

— Nu… nu este posibil…

Bătrânul s-a ridicat încet, sprijinindu-se în baston.

Chipul îi tremura.

— Ana…

Femeia a făcut un pas înapoi.

— De unde îmi știți numele?

El a zâmbit amar.

— Pentru că te-am ținut în brațe când aveai doar câteva zile.

În parc s-a făcut liniște.

Fetița îi privea pe amândoi fără să înțeleagă.

— Mamă… îl cunoști?

Ana și-a dus mâna la gură.

— Eu… nu…

Bătrânul a oftat adânc.

— Erai prea mică ca să-ți amintești.

Ea a privit fotografia.

În imagine era un tânăr militar.

Lângă el stătea o femeie care ținea în brațe un bebeluș.

Ana a încremenit.

— Fotografia asta…

Aproape că i-a scăpat din mână.

— Era în albumul mamei mele…

Bătrânul a încuviințat încet.

— Da.

— Dar mama spunea că bărbatul acela a murit înainte să mă nasc.

Bătrânul a închis ochii pentru câteva clipe.

— Așa au vrut să creadă toți.

Ana simțea că îi fuge pământul de sub picioare.

— Cine sunteți?

El a privit-o direct în ochi.

— Mă cheamă Victor.

Numele nu-i spunea nimic.

Dar expresia lui…

Parcă o văzuse cândva.

Fetița a rupt tăcerea.

— Bunicul Victor mi-a spus povești despre tata.

Ana s-a întors brusc spre fiica ei.

— Despre tata?

— Da.

Spune că era foarte curajos.

Că îmi plăceau aceleași flori ca și lui.

Și că zâmbesc exact ca el.

Ana l-a privit pe bătrân.

— De unde știți toate acestea?

Victor și-a scos încet portofelul.

Din el a luat o fotografie mică, uzată de vreme.

Pe spate era scrisă o dată.

Și câteva cuvinte.

„Pentru tata. Mulțumesc că ai avut grijă de noi.”

Ana a simțit că nu mai poate respira.

Recunoscuse imediat scrisul.

Era al tatălui ei.

Același scris pe care îl văzuse în toate felicitările păstrate de mama ei.

Lacrimile au început să-i curgă fără să-și dea seama.

— Nu…

— Cine sunteți cu adevărat?

Victor a privit-o cu ochii umezi.

Apoi a rostit încet cuvintele pe care părea că le așteptase o viață întreagă.

— Eu nu sunt un străin.

Sunt tatăl tatălui tău.

Sunt bunicul pe care ți-au spus că l-ai pierdut înainte să te naști.

Like this post? Please share to your friends:
Lasă un răspuns

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!: