Era aproape ora închiderii.
În bancă mai rămăseseră doar câțiva clienți.
Casierii începeau deja să numere banii și să închidă ghișeele.
Atunci ușa s-a deschis încet.
O bătrână a intrat sprijinindu-se într-un baston.
Purta un palton vechi și ținea strâns la piept o geantă din piele, vizibil uzată de timp.
S-a apropiat de ultimul ghișeu rămas deschis.
— Bună seara… sper că nu am întârziat.
Casiera i-a zâmbit politicos.
— Mai avem câteva minute. Cu ce vă pot ajuta?
Femeia a deschis geanta cu grijă.
A scos un carnet de economii îngălbenit, cu coperți albastre, pe care se vedea sigla veche a băncii.
L-a așezat încet pe tejghea.
— Aș dori să verific soldul.
Casiera a rămas câteva secunde nemișcată.
— De când aveți carnetul acesta?
— Din 1986.
Femeia a zâmbit.
— Nu l-am mai deschis de foarte mulți ani.
În spatele ei, un bărbat a râs.
— Doamnă, cred că banca nici nu exista pe vremea aia.
Alți doi clienți au zâmbit și ei.
Casiera a introdus datele în calculator.
După câteva secunde, expresia i s-a schimbat.
A mai tastat o dată.
Apoi încă o dată.
— Este ceva în neregulă? a întrebat bătrâna.
— O clipă, vă rog…
Casiera a chemat colega de la ghișeul alăturat.
Cele două au privit împreună monitorul.
— Ai mai văzut vreodată mesajul acesta?
Cealaltă a clătinat din cap.
— Niciodată.
Fără să spună un cuvânt, casiera a ridicat telefonul intern.
— Domnule director…
Cred că ar trebui să coborâți imediat în hol.
În câteva clipe, ușile liftului s-au deschis.
Directorul băncii a ieșit în grabă.
Nu s-a uitat la nimeni.
A mers direct spre ghișeu.
A luat carnetul în mâini.
L-a deschis.
A rămas câteva secunde privind prima pagină.
Apoi și-a ridicat încet privirea spre bătrână.
Fața i se albise complet.
— Doamnă…
De unde aveți acest carnet?
Femeia l-a privit surprinsă.
— L-am primit chiar de la această bancă.
Acum aproape patruzeci de ani.
Directorul a înghițit în sec.
A întors imediat carnetul spre ultima pagină.
În colțul din dreapta era aplicată o ștampilă roșie, aproape ștearsă de vreme.
În momentul în care a văzut-o, și-a dus instinctiv mâna la frunte.
A șoptit atât de încet încât doar eu, aflat lângă ghișeu, am putut auzi:
— Nu… dosarul acesta trebuia să fi dispărut pentru totdeauna…
