Biserica era plină. Lumânări, flori albe, oameni în negru, iar sicriul lui Vlad stătea în față, acoperit cu trandafiri albi pe care îi alesesem chiar eu, cu o seară înainte, cu mâinile tremurânde.
Murise cu patru zile în urmă, „stop cardiac”, spuseseră medicii, la doar patruzeci și doi de ani, în somn, lângă mine. De atunci, nu mai dormisem, nu mai mâncasem cum trebuie, mă mișcam prin viață ca într-o ceață.
Preotul tocmai rostea ultimele cuvinte când, brusc, Larisa, sora lui Vlad, se ridică de pe bancă și se apropie de sicriu, cu fața schimonosită de furie.
— Opriți-vă! Nu-l îngropați până nu se spune adevărul!
Un murmur de spaimă trecu prin biserică. Mama lui Vlad se ridică, palidă, apucându-se de spătarul băncii.
— Larisa, ce faci? șoptii, uluită.
Ea se întoarse spre mine, cu degetul arătat direct spre pieptul meu.
— Tu l-ai omorât! Toată lumea știe că nu vă mai înțelegeați! Aveai motive! Casa, banii, asigurarea lui de viață — totul rămâne ție!
Am simțit cum îmi fuge sângele din obraji. În jurul meu, priviri care mă cunoșteau de zece ani se transformară brusc în priviri de suspiciune.
— Larisa, e durerea vorbind, nu tu, am spus, cu vocea gata să se frângă. Vlad a murit în somn, lângă mine. Am sunat eu ambulanța, am făcut eu resuscitare până au ajuns ei…
— Minți! strigă ea, cu lacrimi de furie în ochi. Ai vrut mereu banii lui! Am dovezi!
Chiar în clipa aceea, ușile bisericii se deschiseră cu zgomot. Doi polițiști intrară, urmați de un bărbat în civil, care se opri lângă altar și ceru liniște.
Inima îmi bătea atât de tare încât aproape nu mai auzeam nimic. Mă gândeam că vin după mine, că acuzația Larisei fusese, poate, luată deja în serios.
— Suntem aici în legătură cu ancheta privind decesul domnului Vlad Ionescu, spuse ofițerul, cu voce gravă. Rezultatele toxicologice au sosit azi-dimineață.
Larisa păli brusc, făcând un pas înapoi.
— Analizele arată urme ale unei substanțe care nu ar fi trebuit să fie în corpul lui. O substanță pe care am identificat-o și în locuința unei alte persoane — cineva care avea acces frecvent la domnul Ionescu în ultimele luni.
Toți ochii se întoarseră spre Larisa, apoi ofițerul continuă, calm:
— Amanta domnului Ionescu, doamna Cristina Popa, a fost reținută azi-noapte. Corespondența dintre ei arată că fratele dumneavoastră intenționa să divorțeze și să-și schimbe testamentul în favoarea soției — nu al amantei. Cu câteva zile înainte de deces.
Biserica întreagă amuți. Larisa se sprijini de o bancă, cu mâna la gură, incapabilă să mai scoată un cuvânt.
Eu stăteam nemișcată, cu ochii în sicriul lui Vlad, încercând să înțeleg ce tocmai auzisem — că omul cu care trăisem cincisprezece ani avusese o amantă, dar și că nu eu eram cea suspectată, ci ea.
Mama lui Vlad veni lângă mine, tremurând, și îmi luă mâna.
— Iartă-mă că am tăcut. Bănuiam ceva, dar nu am vrut să cred.
M-am uitat la Larisa, care plângea acum în hohote, nu de durere pentru fratele ei, ci de spaimă pentru ce urma.
— Nu vreau ură, am spus încet, mai mult pentru mine decât pentru ceilalți. Vreau doar să-l îngropăm pe omul pe care l-am iubit, chiar dacă acum știu că nu m-a iubit la fel de mult cum credeam.
Slujba s-a încheiat în tăcere. Sicriul a fost coborât în pământ sub un cer cenușiu, iar eu am rămas ultima la mormânt, singură, cu florile albe alese cu mâinile mele tremurânde, întrebându-mă câte alte lucruri nu știusem despre viața pe care o crezusem perfectă.
