Ioana avea nouă ani și petrecea fiecare vară la bunicii ei, la marginea satului, lângă lacul care despărțea livezile de pădure. În dimineața aceea, se trezise devreme, atrasă de un sunet slab, aproape un scâncet, venind din curtea din spate.
Îl văzu pe bunicul ei, Gheorghe, ieșind din șopron cu un sac greu, care se mișca ușor în mâinile lui. Mergea grăbit, cu privirea în pământ, spre poteca ce ducea la lac.
— Bunicule, unde te duci? strigă ea, alergând desculță prin iarba udă.
Gheorghe tresări și se opri, ascunzând sacul parțial în spatele lui.
— Du-te înapoi în casă, Ioana. E prea devreme, o să răcești.
— Ce ai în sac? Se mișcă!
— Nu e treaba ta. Așa se face de generații, în familia noastră. Nu avem loc pentru încă o gură de hrănit.
Ioana simți un fior. Se apropie și, înainte ca bunicul ei să poată reacționa, trase de colțul sacului. Dinăuntru se ivi un bot mic, ud, cu ochi speriați — un pui de câine, tremurând, alături de alți doi frați ai lui, ghemuiți unul în altul.
— Nu! Nu poți să faci asta!
— Ioana, dă-te la o parte. E rasă corcită, nimeni nu-i vrea, mama lor a murit ieri. Așa a fost mereu — nu putem hrăni toți cățeii ăștia.
Fetița se puse în fața lui, cu brațele întinse, blocându-i drumul spre lac.
— Atunci îi hrănesc eu! Nu-i duce acolo, te rog, bunicule!
Gheorghe se opri, privind-o lung. Ceva din vocea ei, din disperarea din ochii ei, păru să-l zguduie. Lăsă sacul jos, încet, iar cei trei căței ieșiră afară, gâfâind, lipindu-se de picioarele Ioanei.
— Bine, spuse el, cu voce răgușită. Dar dacă bunica ta nu e de acord, nu pot face nimic.
Chiar atunci, o umbră se ivi în capătul potecii — bunica Ioanei, Maria, care ieșise să vadă unde dispăruse soțul ei. Când văzu sacul gol și cei trei căței lângă nepoata ei, expresia i se schimbă complet. Nu mai era femeia calmă de dimineață — părea că vede o fantomă.
— Gheorghe! Cum ai putut? Din nou?
Ioana nu înțelegea ce se întâmpla. Bunica ei tremura, cu mâinile la piept, privind sacul de parcă ar fi ars-o.
— Maria, calmează-te, e doar…
— Nu e „doar”! strigă ea, cu lacrimi în ochi. Exact așa mi-ai luat-o pe Reghina, acum treizeci de ani! Ai spus același lucru — „nu avem loc”, „așa se face” — și ai dus-o la lac fără să mă întrebi!
Ioana rămase înmărmurită. Reghina nu era numele niciunui câine pe care îl cunoștea ea.
— Cine e Reghina, bunico?
Maria se așeză pe treptele verandei, epuizată brusc, ca și cum povara a treizeci de ani i-ar fi căzut pe umeri deodată.
— Reghina era cățelușa mea, spuse ea încet. Aveam cățeaua asta de când eram fată tânără, înainte să mă mărit cu bunicul tău. Când a fătat patru pui, bunicul tău a decis singur, fără să mă întrebe, că nu putem hrăni „încă o gură”. I-a dus pe toți la lac într-o dimineață, cât eu eram la biserică. Nu mi-a spus niciodată exact ce a făcut cu ei. Nu ne-am mai vorbit despre asta treizeci de ani.
Gheorghe stătea nemișcat, cu privirea în pământ, ca un om prins într-o minciună veche.
— Maria, credeam că fac ce trebuie pentru familie. Eram tânăr, speriat de sărăcie. Nu știam ce altceva să fac.
— Puteai să mă întrebi, Gheorghe. Măcar atât.
Liniștea care urmă fu grea, întreruptă doar de scâncetele celor trei căței jucându-se la picioarele Ioanei, complet neștiutori de povestea pe care tocmai o dezgropaseră.
Ioana se apropie de bunica ei și îi luă mâna.
— Bunico, hai să-i păstrăm pe ăștia trei. Ca să nu se mai întâmple din nou ce s-a întâmplat cu Reghina.
Maria o privi pe nepoata ei, apoi spre soțul ei, care încă nu îndrăznea să ridice privirea.
— Da, spuse ea în cele din urmă, cu vocea tremurândă dar hotărâtă. De data asta, îi păstrăm. Toți trei.
Gheorghe încuviință tăcut, iar în ochii lui, pentru prima dată de mult timp, Ioana văzu ceva ce semăna cu o povară ridicată.
În seara aceea, cei trei căței dormeau într-o cutie caldă lângă sobă, iar Maria, așezată lângă ei, îi spuse Ioanei, mângâind unul dintre pui pe cap:
„Uneori, un copil poate opri o greșeală pe care adulții au dus-o cu ei o viață întreagă. Să nu uiți asta niciodată.”
