Matei avea trei ani când medicii au rostit, pentru prima dată, cuvântul „leucemie”. Părinții lui, Ioana și Dan, își amintesc și acum cum au ieșit din cabinetul doctoriței ținându-se de mână, fără să găsească nicio vorbă pentru ce tocmai auziseră.
Următorii doi ani au însemnat perfuzii, transfuzii, nopți nedormite pe scaunele tari din saloanele de oncologie pediatrică, și un singur lucru care nu s-a schimbat niciodată: costumul lui Batman, atârnat pe ușa dulapului din salon, pe care Matei insista să-l poarte în zilele „bune”, când avea suficientă energie să se ridice din pat.
— Când o să mă fac mare, o să fiu Batman, îi spunea el, în fiecare seară, asistentei care venea să-i verifice perfuzia. O să apăr orașul.
Asistenta, Carmen, care lucra de nouă ani pe secția de oncologie pediatrică, a povestit mai târziu că fraza aceasta, repetată aproape ritualic, i s-a întipărit atât de adânc încât, într-o seară, fără să spună nimănui, a scris o scrisoare unei fundații care se ocupa de îndeplinirea dorințelor copiilor bolnavi.
Scrisoarea a ajuns, prin căi pe care nimeni nu le-a putut explica pe deplin, la actorul Sebastian Vale, cunoscut la vremea aceea pentru rolurile lui din filme de acțiune. Vale a citit povestea lui Matei într-o dimineață, în timp ce se afla pe platoul unui alt film, și, potrivit echipei sale, a rămas tăcut mai bine de un minut înainte să spună un singur lucru: „Facem asta.”
Trei săptămâni mai târziu, primăria orașului a primit o cerere neobișnuită: transformarea, pentru o singură zi, a jumătate din centrul orașului într-un oraș fictiv, asemănător celui din poveștile cu supereroi pe care Matei le iubea. Polițiști, pompieri, angajați ai serviciilor de urgență și peste două mii de voluntari s-au oferit, în mai puțin de o săptămână, să participe.
În dimineața acelei zile, Matei, palid și slăbit de tratament, dar cu ochii strălucind, a fost îmbrăcat în micul lui costum de Batman și așezat într-o mașină special construită, asemănătoare celei din filme.
Străzile erau pline de oameni. Pompierii instalaseră o „scenă a crimei” falsă, pe care Matei, escortat de actorul Vale îmbrăcat în costumul unui erou alături de el, a „rezolvat-o” în aplauzele mulțimii. Polițiștii îi înmânaseră o insignă onorifică, iar primarul orașului i-a citit, pe treptele primăriei, un decret oficial prin care orașul îi mulțumea pentru „curajul de a apăra binele, în fiecare zi”.
— A fost cea mai fericită zi din viața lui, avea să povestească Ioana, mama lui, mult mai târziu. Nu a mai vorbit despre nimic altceva toată seara. Ne-a arătat insigna de o sută de ori, ne-a povestit fiecare clipă, de parcă s-ar fi temut că, dacă tace, ziua aceea o să dispară.
Sebastian Vale a rămas alături de familie până seara târziu, jucându-se cu Matei în parcul din fața spitalului, ascultându-l povestind, cu entuziasm nesfârșit, despre „misiunile” pe care le va mai avea de îndeplinit.
— Mâine mă odihnesc, apoi mai salvez orașul o dată, i-a spus Matei actorului, la despărțire, îmbrățișându-l cu brațele lui subțiri.
— Te aștept, campionule, i-a răspuns Vale, cu vocea ușor tremurândă.
Nimeni nu știa, în seara aceea, că era ultima lor discuție.
Matei a adormit fericit, obosit după cea mai intensă zi din scurta lui viață, ținând în mână insigna primită de la primar. În timpul nopții, organismul lui, deja slăbit de luni de tratament, a cedat.
Sebastian Vale a aflat vestea a doua zi dimineață, chiar în timp ce se pregătea să treacă din nou pe la spital, cu un cadou pentru Matei. A intrat în salonul pe care îl vizitase cu o zi înainte, plin de desene lipite pe pereți și de costumul micuț atârnat pe ușa dulapului. Patul era deja făcut, curat, gol.
A rămas în prag câteva minute, incapabil să vorbească, apoi s-a apropiat de costumul de Batman, l-a atins ușor și a șoptit, singur în cameră:
„Ai fost tu adevăratul erou, nu eu. Eu am jucat doar un rol. Tu ai trăit-o, în fiecare zi, timp de doi ani.”
La înmormântare, sute de oameni din oraș, mulți dintre ei complet străini de familie — polițiști, pompieri, voluntari care participaseră la ziua aceea specială — au venit să-și ia rămas bun, mulți dintre ei purtând, discret, o mică insignă asemănătoare celei primite de Matei.
Un an mai târziu, orașul a decis să păstreze, permanent, o bancă micuță în parcul din fața spitalului, cu o plăcuță simplă:
„Pentru Matei, care ne-a arătat tuturor ce înseamnă curajul. Cel mai mic erou al orașului nostru.”
