A fost o decizie.
Marius i-a explicat, cu propoziții scurte, dureroase: datorii pe care nu le putea plăti, un frate pe care îl ajutase să dispară dintr-o afacere periculoasă, o teamă atât de mare pentru siguranța familiei lui încât dispariția i se păruse, la vremea aceea, singura formă de protecție pe care o mai putea oferi.
„Puteai să-mi spui,” a zis Elena.
„Dacă știai unde sunt, erai în pericol. Așa, erai doar tristă. Am ales tristețea ta în locul siguranței tale.”
Elena a rămas tăcută mult timp.
Douăzeci de ani de doliu real, pentru un om care alesese, la un moment dat, o formă de dragoste pe care ea nu o ceruse niciodată și pe care nu o putea ierta ușor.
„Fiul tău are nouăsprezece ani,” a spus ea în cele din urmă. „Nu știe nimic despre tine.”
Fața lui Marius s-a schimbat pentru prima dată de la începutul conversației.
„Vreau să-l cunosc,” a spus el. „Dar decizia nu-mi mai aparține mie. Îți aparține ție.”
Elena a plecat fără răspuns în seara aceea.
Nu pentru că nu știa ce simte.
Ci pentru că, pentru prima dată în douăzeci de ani, alegerea era, în sfârșit, a ei — și voia să o ia cu mintea limpede, nu cu inima încă în stare de șoc.
— Sfârșit —
