S-au întâlnit la miezul nopții, într-o cafenea deschisă non-stop din apropierea centrului — Ioana și Sofia, față în față pentru prima dată, ambele purtând aceeași durere veche de șapte luni, dar spusă abia acum.
Sofia a scos din geantă un plic sigilat. „Mi l-a dat cu un an înainte să moară. Mi-a spus să-l deschid doar dacă mă contactezi tu vreodată.”
Înăuntru, un bilet scris de mâna lui Radu.
„Ioana, Sofia — dacă citiți asta împreună, înseamnă că am murit fără să vă spun adevărul, așa cum mi-a fost mereu teamă că se va întâmpla. Sofia e fiica mea. Nu te-am mințit din răutate, Ioana — mi-a fost frică să nu te pierd, iar apoi frica a devenit obicei, iar obiceiul, o minciună prea mare ca s-o mai pot repara. Biletul de loterie l-am cumpărat cu gândul că, într-o zi, veți avea nevoie una de cealaltă mai mult decât veți avea nevoie de mine. Împărțiți-l. Și, vă rog, nu lăsați minciuna mea să distrugă șansa voastră de a fi, cumva, o familie.”
Ioana a lăsat hârtia din mână. Sofia plângea încet, în tăcere.
„Nu știu dacă te pot ierta pe tine pentru minciună,” a spus Ioana în final, „pentru că tu n-ai mințit pe nimeni. Ai fost doar un copil căruia i s-a cerut să păstreze un secret prea greu.”
Dimineața, la ora 8:40, cu 20 de minute înainte de expirare, cele două femei au intrat împreună la sediul loteriei și au depus biletul — validat pe numele amândurora, așa cum scria acum, în actul completat de notar cu o oră înainte.
Nu bănuiau, cu șapte luni în urmă, că durerea aceleiași pierderi le va aduce, într-un final, una lângă cealaltă.
— Sfârșit —
